Alin CRISTEA
Procurorii din Făurei l-au trimis în judecată pe un bărbat pentru tentativă la infracțiunea de furt calificat. Acuzația: a vrut să fure lucernă cosită. Singura probă prezentată în rechizitoriu: declarația concubinei proprietarului terenului pe care se aflau baloții.
Dosarul a ajuns la Judecătoria Făurei, care, în urmă cu o săptămână, a dispus achitarea inculpatului pentru că nu există probe care să îi dovedească vinovăția.
DEBRAILA.ro vă prezintă în exclusivitate detaliile din dosarul instrumentat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Făurei și modul în care instanța a desființat „marele” dosar penal. Practic, ținând cont de probatoriul extrem de „subțire”, un procuror cu o minimă experiență ar fi dispus clasarea, susțin surse din sistemul judiciar pentru DEBRAILA.ro.
Bărbatul trimis în judecată ar fi încercat să fure baloții de lucernă pe 12 iulie 2021, iar dosarul a plecat de la procuror la instanță pe 18 mai 2022. Ulterior, cercetarea judecătorească a durat nu mai puțin de doi ani.
Singurul martor care a afirmat că l-a văzut pe inculpat în timp ce se pregătea să sustragă baloții de pe terenul din extravilanul orașului Făurei a fost concubina proprietarului – parte vătămată în dosar. Totuși, femeia a declarat în timpul urmăririi penale că atunci când l-a surprins pe bărbat se afla împreună cu iubitul acesteia, iar în fața judecătorului a precizat că era singură la acel moment.
Un al doilea martor din rechizitoriu a susținut doar că l-a văzut pe inculpat în apropierea terenului, nu și când ar fi încercat să fure baloți.
Cam acestea au fost singurele probe în baza cărora Parchetul de pe lângă Judecătoria Făurei a dispus trimiterea în judecată și, în finalul procesului, a cerut judecătorului ca inculpatul să fie condamnat la închisoare cu suspendare.
În sala de judecată, inculpatul și-a susținut nevinovăția, iar, mai mult decât atât, proprietarul terenului a menționat încă din stadiul urmăririi penale că nu se constituie parte civilă.
Cu un astfel de rechizitoriu în față, judecătorul de la Judecătoria Făurei a dispus achitarea inculpatului, argumentându-și decizia extrem de temeinic și, indirect, oferindu-i procurorului o veritabilă lecție de drept. Magistratul a făcut trimitere inclusiv la jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile omului.
„Nu există nicio dovadă care să confirme, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a sustras bunul în cauză, certitudine fiind doar asupra faptului că aceasta se afla în vecinătatea locului săvârșirii activității infracționale”, a subliniat judecătorul.
DEBRAILA.ro vă prezintă în exclusivitate
motivarea Judecătoriei Făurei:
„Instanța mai reține faptul că martora nu a descris coerent faptele ce fac obiectul judecății, existând aspecte ce s-au modificat pe parcursul desfășurării procesului penal, în cursul urmăririi penale. (…)
De asemenea, asupra celor declarate pot plana suspiciuni de subiectivitate, dată fiind relația sa de concubinaj cu persoana vătămată. Având în vedere că această probă nu poate fi coroborată cu alta, pentru a se putea verifica veridicitatea afirmațiilor martorei, în cauză nu se poate stabili, dincolo de orice dubiu, că inculpatul a săvârșit faptele reținute în sarcina sa. (…)
Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Prin urmare, sarcina probei revine procurorului, iar inculpatul nu este obligat să își probeze nevinovăția. (…)
Înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorul să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății). Numai așa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă este, fără echivoc, cea pe care o înfățișează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor. (…)
Efectuând propria evaluare a cauzei, instanţa constată că nu poate ajunge la certitudinea vinovăției inculpatului cu privire la infracțiunea de furt calificat pentru care a fost trimisă în judecată, în lipsa unor probe care să susțină, convingător, acuzația reținută în sarcina acesteia, întrucât condamnarea nu se poate baza doar pe suspiciuni, iar cel mai mic dubiu urmează să ii profite inculpatului. (…)
Chiar dacă procurorul şi-a întemeiat, în esenţă, rechizitoriul pe declarațiile persoanei vătămate și pe anumite presupuneri subiective prin raportare la faptul că inculpatul se afla în vecinătatea imobilului – teren aflat în proprietatea persoanei vătămate, instanţa reţine că în cursul cercetării judecătoreşti au fost administrate probe ce relevă un real dubiu că inculpatul ar fi sustras (luat) lucerna din posesia sau detenția legitimă a persoanei vătămate, fără consimțământul acesteia. Astfel, din probele administrate nu rezultă faptul că inculpatul a luat bunul fără consimțământul persoanei vătămate, din posesia sau detenția acestuia. (…)
Instanța reține că, în procesul penal organele judiciare pot apela la prezumţii simple (judiciare), în special în legătură cu anumite cerinţe ale tipicităţii obiective sau cu privire la tipicitatea subiectivă a faptei ori la imputabilitatea acesteia, însă, pentru realizarea unei constatări a comiterii faptei tipice în condiţiile standardului de probă dincolo de orice îndoială rezonabilă, aceste prezumţii simple trebuie să se plaseze în vecinătatea certitudinii, iar orice dubiu profită inculpatului. (…)
Astfel cum se reține și în jurisprudență, regula „in dubio pro reo” constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu instituțional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului se regăsește în materia probațiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autoritățile judecătorești penale nu-și pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să îl achite.
Instanța reține, astfel, că nu există nicio dovadă care să confirme, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a sustras bunul în cauză, certitudine fiind doar asupra faptului că aceasta se afla în vecinătatea locului săvârșirii activității infracționale. Astfel, instanţa reţine că atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, în faţa instanţei, s-au administrat probe, și care, coroborate, nu au putut răsturna prezumţia de nevinovăţie ce operează în favoarea oricărui făptuitor, suspect sau inculpat, ca şi garanţie procedurală esenţială pe care o presupune dreptul fundamental la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. (…)”